Muzeul D Orsay, Policlinica Mare și proprietatea publică
Proprietatea publică este una dintre instituțiile esențiale ale oricărui stat. Prin natura lor, unele bunuri nu pot face obiectul proprietății private, fiind destinate exclusiv uzulului comunității fie direct, fie indirect.
Spre exemplu, este de neconceput ca o piață dintr-un oraș să facă parte din proprietatea unei persoane fizice, la fel fiind situația și în cazul unei clădiri guvernamentale, chiar dacă acesta din urmă nu este destinată uzului direct al tuturor cetățenilor.
În primăvara acestui an, la un curs destinat studenților din anul II al Facultății de Drept, l-am invitat pe un coleg de la Facultatea de Drept din Cluj să predea o temă de interes.
Colegul respectiv, unul dintre cei mai buni specialiști în drept administrativ din țară, le-a explicat studenților, concret, cum se determină dacă un bun este sau nu proprietate publică. Într-unul dintre exemplele uzitate, distinsul profesor le-a explicat studenților situația juridică a Muzeului D Orsay din Paris ce funcționează într-un spațiu în care anterior fusese una dintre gările Parisului.
Mai concret, într-o perioadă de aproximativ 8 ani între dezafectarea gării și inaugurarea muzeului, în doctrina franceză s-a ridicat problema dacă un spațiu de o asemena valoare mai este domeniu public cât timp nu are o destinație concretă să slujească direct sau indirect cetățeanul. Problema a fost tranșata în sensul în care, pe un anumit termen rezonabil bunul nu își pierde caracterul public, chiar dacă nu e utilizat.
Acest exemplu m-a făcut să constat, cu tristețe, că suntem aproape să batem „recordul” francezilor în materie de bunuri publice neuzitate.
În 2016 Înalta Curte de Casație și Justiție a decis definitiv ca Județul Bihor să păstreze pe vecie în proprietate publică clădirea fostului Palat al Finanțelor din perioada interbelică, clădire cunoscută în ultimii ani ca Policlinica mare.
În acel dosar, ne-am folosit toate resursele și cunoștințele pentru a păstra în proprietatea publică acest impozant edificiu
Din păcate, nici astăzi bunul respectiv nu a primit destinație de sediu a autorităților județene, deși această destinație s-a vehiculat cu vehemență încă din anii 2012-2016 pe perioada derulării procesului.
Ca atare, mai avem aproximativ doi ani până vom intra în istoria dreptului cu privire la un bun public care nu servește destinației sale.
Evident că aici se pune și problema banilor ce trebuie investiți, problemă care este evident pragmatică și deasupra „teoriilor juridice”. Cu toate acestea, se pare însă că bani există... pentru avioane (la propriu)!
Romanian 
English